Iubire cazuta in adanc

Un glas iubit a cazut azi in adancul infinit... S-a stins si a pierit odata pentru totdeauna...Timpul l-a rapit si l-a dus undeva in negrul infinit. As vrea sa cred ca totul este un vis,un vis urat  ce apune odata cu zorii...dar m-am trezit...si tot nu l-am mai auzit... Inchid ochii si il aud soptind,dar de vazut,nu-l mai vad. L-am pierdut.  Mi-au ramas doar amintiri...S-au scurs ani,in care nu l-am mai zarit...doar in minte gandul mi-a ramas viu. Te plimbai pe tarmul marii,linistit dar te indepartai de lume cu fiecare pas. Ce umbre te strigau din albastrele departari?unde te grabeai atat de mult sa pleci?ai zguduit templul iubirii pana la ultima caramida cu plecarea ta,ai distrus casa sufletului cu lipsa ta...nu ti-a cerut nimeni sa pleci,dar intr-o zi te vei lovi de noi plimbandu-te pe strazi pustii,trist si gol fara iubirea noastra...dar am inteles ca ei te-au chemat sus...aveau nevoie de tine mai mult decat aveam noi toti la un loc...ti-ai pierdut pasii prin lume,nestiind nici tu unde vrei sa mergi...iubesti de acum o toamna pustie,fara tine in pragul casei,inima mea cuprinsa de dor ramane...si ochii mei privind in zare asteptand ca tu sa vii mereu te vor astepta la rascruce de drum...si-mi doresc sa pot sa-ti spun doar ramas bun...