M-am trezit mai devreme ca de obicei si parca ceva nu era in regula cu mine,parca nu eram eu,mintea imi era vraiste si corpul meu simtea oboseala care si-a pus amprenta asupra mea, asupra mintii mele care se chinuie si face eforturi pentru a ma ajuta.
Nu e cel mai usor drum si in mintea mea nu o data m-am condamnat singura pentru alegerea facuta,crezand ca n-am sa pot niciodata sa mai ies la capat. Mi-am dat seama ca am gresit...da!am gresit cu simplul fapt ca eu insami ma indoiesc de fortele mele proprii si parca ma indoiesc si nu sunt sigura pe mine ca pot,nimic nu este imposibil si pentru acest lucru n-am voie sa ma descurajez!
Poate multi dintre voi care veti citi acest articol va veti pune intrebarea.."oare la ce se gandeste? pentru care fapt se condamna si se invinuieste?" Este o intrebare care si-o vor pune persoanele care nu ma cunosc si probabil ca ma vor cunoaste citind doar niste randuri scrise de mine si care ma vor cunoaste atat cat eu voi lasa sa se vada prin prisma randurilor. Oameni buni,mi-am dat seama ca nimic nu este mai puternic decat vointa omului.
Uneori visele vorbesc si prin ele reusim sa ne dam seama de anumite lucruri,asa cum si eu am realizat la randul meu ca nimic fara vointa si munca nu se poate!
Am atipit si intr-o fractiune de secunda mintea mea s-a transpus intr-o alta lume. Un vis care la inceput parea sa fie doar un simplu vis,unde eu linistita eram pe un deal,cu o apa in fata mea,un imens intins de apa...marea.
O apa cristalina si adanca parca imi limpezea mintea si ma facea sa simt o calmitate prea puternica. Nelinistea din interiorul meu a inceput sa-si faca simtita prezenta si odata cu ea marea a inceput sa se involbure creand astfel valuri uriase. In adancul ochilor mei imaginea valurilor se asternuse pe retina ochilor mei iar teama si groaza se putea oglindi in ei. Eram fara de scapare,eu,pe un deal,fara nimic in jurul meu,doar eu si valurile care inaintau spre mine furioase parca sa ma inghita,asteptand ca intr-o secunda totul sa se naruie pentru mine.Disperarea isi facea loc printre lacrimi in ochii mei iar teama ma cuprinse fara scapare.
Sufletul meu tragea nadejdea la o minune!M-am intors si in spatele meu am vazut o piatra. M-am urcat pe ea dar nu era suficient pentru ca apa sa nu ma inghita.
Stand si asteptand ca din clipa in clipa sa se sfarseasca totul am auzit o voce care imi spune:
"Nu vei muri,daca vei face ce trebuie!"
Atunci, m-am asezat in genunchi pe acea piatra si-am spus: Doamne nu vreau sa mor! atunci apele s-au retras.
Dumnezeu ne asculta,asteapta sa ne rugam Lui.El ne incearca si ne ajuta atunci cand ii cerem ajutorul,dar asteapta de la noi iubire si credinta,rugaciune si fapte bune. Primiti-L in sufletele voastre sa va fie bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu