Sunt confuza si mi-e sufletul trist de durerea apasatoare,o simt pana in adanc.
Privirea mi-e trista pana la lacrimi. Nu stiu de ce vorbele dor!...uneori dor
mai rau decat o palma data la nervi.
Ma gandesc cu groaza
la ziua de maine. De ce oamenii din jurul meu sunt atat de rai? De ce intorc
cutitul in rana in loc sa-l scoata? Nici nu mai pot sa inteleg...am obosit ce-i
drept. Ma lupt aici singura cu atatea intrebari,ganduri si idei.
M-am trezit
intr-o gara veche cu vise uitate...Nici macar un glas,nici macar o urma de pas
pe mormanul de praf...doar vantul ce trantea o usa ce scartaia pana-n adancul
mintii mele.
Vroiam sa
plec, sa uit ca exista maine,dar nu am putut...Un ultim tren...oare sa plec
de-acum s-ajung? Mi-e greu sa ma despart de tot ce iubesc! Parca timpul meu
aici nu s-a scurs...E din nou tacere si niciun raspuns.M-am asezat din nou
pe-un peron parasit uitat de timp,cu capul rezemat de valiza intesata de
amintiri si-am inceput din nou sa plang...Astept trenul care ma va aduce la
tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu